Serios?

Nu-mi vine sa cred ca trec a opta. Serios, statea saptamana trecuta, pe banca, in parcul din Slobozia, cel mai aproape de intrare (nu chiar asa aproape, dar cu masina pare -logic). Eh, si m-a trasnit un gand "Am trecut a opta? Nu-mi vine sa cred! Am trecut a saptea si inca un an, apoi salut liceul!" si am ramas... uitandu-ma la crengiile copaciilor si putinul cer ce se zarea printre frunzele intortocheate... Oh, meeeeeeei! .-. Stiti... timpul chiar trece bine, in asa fel, incat, nu te mai raneste. Durerea in trecut ti se pare un basm, chiar incepi sa te gandesti "Chiar a fost adevarat?", dar nu asta conteaza in momentul de fata. Stiti... sunt sigura ca o sa intru la liceu, si cand ma gandesc cum am primit totul pe tava si familia s-a straduit sa nu-mi lipseasca nimic, sa am haine si adidasi, sa am ghiozdane frumoase si reghizite bune, doar ca sa nu fiu marginalizata de alti copii. Cand ma gandeam la ei, la ceea ce faceau si la grijiile lor, simteam ca trebuie sa lupt, nu doar pentru mine, ci ca sa ajung ceva in viata, sa-i pot ajuta si eu cum ei m-au calauzit. Da... dar cand ii aud -defapt, aud-, ca nu trebuie sa-i dezamagesc si ca trebuie sa intru la un liceu pentru ca ei nu s-au straduit degeaba (sau ceva in genul), ma enerveaza cumplit. Se vede ca ma cunosc, mda. Atunci parca devin indiferenta si-mi vine sa nu mai fac nimic. Cati nici nu avea incredere in mine, cum am simtit ca Ileana nu are, ca pot trece strada. Mi-a zis chiar alaltaieri: Sa nu ma faci de ras daca te loveste vreo masina (sau cam asa ceva).